Soapte dulci de iubire un vant tomnatic imi aduce si sub pasu-mi suna frunzele prea devreme uscate, nimic nu pare a fi real pana si drumul ce imi sta inainte pare fara sfarsit. Mi-am asumat orice risc cand am pornit la drum, am spus ca voi avea puterea sa infrunt orice: capriciile vremii, naravul timpului, pana chiar si sufletul, care e din ce in ce mai pustiit, am incercat sa-l decorez. Nu vreau sa imi plang de mila dar ma doare, ma doare sa stiu ca pentru tine exist doar ca o amintire, ca te gandesti la mine ca la un vis frumos din care abia te-ai trezit, si cu toate ca incerci sa reproduci visul, nu reusesti.

Ma trezesc dimineata si ma intreb: unde esti?, dar apoi o alta intrebare imi zguduie sufletul: ai fost vreo-data cu adevarat aici?si atunci imi dau seama ca nu a fost decat o naluca, rodul imaginatiei mele, care dupa care te-am cunoscut pe tine, a capatat proportii.

Mi-e frica sa te iubesc, dar mi-e frica si ca as putea sa nu te mai iubesc, nu pot sa opresc lacrimile prea sarate de tristete care sunt ca o ploaie dupa o perioada de seceta, desi nu imi aduc nici un folos - sufletul meu ramane la fel de pustiu si de uscat. Simt cum inauntru meu nu mai am nimic, am avut candva dar m-am imbolnavit, nu am stiut ca esti atat de contagios si ca alt leac inafara de tine nu exista. Nu te am pe tine - sunt condamnata uitarii. Aceasta e boala de care sufar si e cea mai grea, se manifesta prin indiferenta altora. Te cunosc - nu vreau sa te presez pentru ca doar asa te pierd cu siguranta. Ironic nu? Pierd ceva ce nu am avut niciodata si totusi tu ai fost al meu, si stii de ce? pentru ca te-am iubit, si acum te mai iubesc insa nu te mai simt al meu pentru ca tu nu ma mai poti considera a ta.